Ionuț are gene galbene

Ionuț are gene galbene.

e cald , de mi se lipesc clădirile de tâmple ( moment in the sun)

Dragă Ionuţ,

 

Astăzi a fost soare, astăzi a fost cald. Astăzi încă nu s-a terminat. Mi se lipeşte cămaşa de spate când stau în bibliotecă şi toţi copiii de aici sunt trişti şi calzi şi fragezi. Astăzi toţi sunt frumoşi şi calmi, cu fruntea uşor aplecată, cu capul în palmă, urmăresc rândurile unei cărţi pe care nu o vor termina niciodată. Astăzi mi se lipesc fel şi fel de vieţuitoare zburătoare de rochiţă pentru că e galbenă sau pentru că pântecele mi-e cald sau pentru că vor să-mi aterizeze pe trup, să-mi transmită mesaje purtate de vânt şi praf. Mă uit în jur şi copiii din bibliotecă au mâinile dezvelite şi albe, n-au fost încă arse de soare.

 

A plecat primăvara, Ionuţ. Dar acum nu e nici vară, nu îmi simt trupul înghesuit într-un cuptor printre alte trupuri goale şi unsuroase. Curg apele pe mine, dar discret, ca şi cum abia ar învăţa să curgă, şi tot ce simt e că lichidul se transformă ,se îngroaşă şi se lipeşte, îmi astupă porii.

 

Mi-a plăcut dimineaţa asta. Mi-ai plăcut dimineaţa asta. Aveai ochii alungiţi, erai o reptilă blândă, cu sânge cald. Nu am mai întâlnit până acum reptile cu sânge cald. Şi îi ţineai întredeschişi şi elastici, de mi se alungea şi mie privrea odată cu ei, şi nu erau albaştri, dar nici verzi sau negri, apele lor se mişcau prea repede ca să mi se arate într-o singură culoare. Erau tulburi, însă nu opaci, Ionuţ, de-mi venea să îmi bag degetul arătător acolo, şi mi-ar fi fost răcoare şi soare , şi valuri şi umbră şi lumină. Aveai ochii galbeni şi pielea galbenă, dar un galben cuminte şi primitor, de-mi venea să mi te întind pe tot trupul. Şi creşteai în dimineaţa asta , parcă de-aia îţi ţineai ochii închişi, şi nu pentru că ar fi fost obosiţi. Şi te doream azi, dar nu cum doreşte o femeie un bărbat, ci cum îi vine unui copil să se urce în copaci şi să sară de pe o cracă pe alta, îmi doream să mă pătrunzi aşa cum pătrund picioarele unui copil într-o baltă călduţă de după o ploaie de vară. Sau aşa cum un copil îşi mănâncă desertul preferat, fără griji, fără a avea conceptul ‘de a consuma’, şi după să ne lingem degetele de cât de bun a fost, Ionuţ.

 

E atât de galben şi de soare totul , lumina se înghesuie prin toate colţurile şi îmi vine să mă prăbuşesc peste ea goală, şi să îmi fie pielea lumină şi copilărie, şi frunze şi copaci, şi flori şi mere, şi gust de vanilie şi cornet pentru îngheţată şi parcuri şi trotuare.

 

Am băut cola cu lămâie azi şi râdeam şi îmi dădeam capul uşor pe spate. Terasa de la Filos era plină, şi eu nu uram pe nimeni. Mă gândeam la tine, cu drag de depărtarea asta care ne prieşte, de îmi vine să scriu până când mi s-ar lăsa capul greu pe tastatură despre cum mi te alungeşti sau mi te îngustezi, despre cum mi te zbaţi printre gene sau aşternuturi, de cum mi te îmbolnăveşti sau însănătoşeşti, şi tot aşa.

 

E soare la tine pe balcon, Ionuţ.Să mi te aşezi acolo Ionuţ. Să îmi închizi ochii şi să aştepţi să ţi se înghesuie lumina în piept, de nu o să o poţi ţine mai mult de câteva secunde, de tare ce e.

 

http://www.youtube.com/watch?v=bkmb1O9va4w

 

îţi cresc aripi şi frunze şi prinzi rădăcini

http://www.youtube.com/watch?v=Bfo31lK-Lrk

 

începe aşa : te-au sădit în pământ, neglijent, ţi-au aşezat cu grijă rădăcinile, le-au fixat acolo, adânc şi umed, ca să nu poţi creşte decât în sus, într-un perimetru bine delimitat, să te poată vedea de pe fereastră. te-au udat şi au aşteptat.

 

dar tu creşti pe sub pământ, rădăcinile tale se întind pe toată suprafaţa planetei , şi eşti verde şi alunecos, de prea multă sevă şi viaţă, de clorofilă şi soare, îţi cresc rădăcini mişcătoare şi frunze mari şi lucioase, în sus, în stânga şi în dreapta, în toate părţile şi doar atunci eşti cea mai frumoasă plantă din lume, cel mai demn exemplar vegetal din câte există.

 

piesa asta te învaţă să creşti aşa, te învaţă că numai aşa poţi creşte.că cine te-a sădit nu mai contează. viteza cu care creşti e mult prea mare ca să mai conteze CUM îşi doreau să creşti, cuminte, aşezat, să te culeagă atunci când vor, să îţi atingă fructele cu uşurinţă. Dar tu explodezi , răbufneşte viaţa din tulpinile suculente , de începe să bată vântul când ieşi din pământ. şi se apleacă soarele cu razele spre tine, se aruncă lumina spre tine şi îngenunchează, şi eşti sevă, Ionuţ, şi verde şi soare, şi viaţă şi muguri şi apă.

 

despre lighioane

Sunt  pe jumătate peşte, pe jumătate pasăre, niciodată metamorfoza nu are loc până la capăt. Am o branhie astupată, cu lichide groase, mucozităţi şi salivă, şi începuturi purulente, galbene, un galben urât şi murdar. Am o aripă crescută strâmb, am un zbor greşit, întors mereu cu aripa spre pământ, spre ape adânci , şi nici măcar în ele nu mai pot înota, nu mai ştiu să respir sub apă.

Am gheare care încă seamănă cu unghii, am patru degete, nici trei, nici cinci, nu am pene, sunt un fel de ţepi care îmi ies pe suprafaţa corpului. Am înotătoare care încă seamănă cu braţe de om, am solzi prin care trece şi apa şi vântul, îmi simt trupul greu , greşit. Aş vrea să fiu suplă, aerodinamică, să mă mişc prin aer ca prin apă şi invers, nu să mă mişc prin ele ca o râmă pe sub pământ, pentru că trupul meu nu-i nici râmă , nici om, nici târâtoare, nici reptilă, nici zburătoare, nici înotătoare. Înălţimea şi adâncimea mă sufocă în egală măsură, exercită o presiune la fel de mare asupra mea.

Mă dor coastele şi cotul stâng, coapsele, omoplaţii şi bucăţile de carne dintre picioare. Şi nările mă dor, şi ochiul drept, şi tot ce azi încetează să mai fie al meu. Şi câinii de pe stradă mă dor, şi gălbenuşurile şi albuşurile, şi toate cojile care mi se sparg în creştet, e-atât de moale craniul meu, de ţi-e frică să te sprijini în el, de ţi-e frică să îţi odihneşti mâna pe el. Şi genele mă apasă, doar aşa, că le ştiu acolo

(…)

Piciorul îmi amorţeşte, şi ghearele nu mai sunt nici trei, nici cinci, sunt două şi jumătate. Şi aripa începe să se frângă şi în loc de buze am un cioc, dar e un cioc moale, o formă lipsită de consistenţă, de nu mai pot nici să vorbesc, nici să ciugulesc.

Astăzi nu cânt , nu zbor, nu vorbesc, nu merg, nu înot. Mă târăsc pe sub pământ, într-un nenorocit de tunel în care am construit un labirint, în întunecimile şi umezeala căruia mă îngrop şi mă dezgrop, arunc pământ peste, pentru ca apoi să îl scuip cu ciudă, de-mi sunt dinţii pământ şi apă, de îmi scot mizerie şi praf dintre măsele, de îmi mestec tunelul până ajung la os.

e primăvară, Ionuţ

e primăvară, şi simt că vine peste mine o altă Raluca, o Raluca mai aspră decât iarna, chiar dacă afară e soare. Simt cum îmi cresc aripi negre, Ionuţ, direct din pori, şi mă dor braţele doar la gândul greutăţii pe care mi-o arunc cu bună ştiinţă în spinare. M-aş apleca , să ating pământul cu fruntea , să simt cum durerea se scurge prin rădăcini, se face una cu scoarţa copacilor care încă nu au înflorit, care încă nu au apucat să se nască. Îmi port ochelarii de soare Ionuţ, sunt aceeaşi doar că m-am strecurat parcă în alt trup, mă dor maxilarele, de parcă stau să pocnească în orice clipă, de parcă nu ar mai putea să suporte presiunea pe care creşterea asta cu care mă obligă primăvara se apleacă asupra gurii mele. Mă dor buzele şi mă usutură, mă bate vântul în fiecare ungher al trupului peste care creşte cu neglijenţă un suflet de rezervă, care să mă ajute să trec şi de data asta peste o primăvară care nici nu promite, nici nu refuză, ci doar mi se înfăţişează în goliciunea ei, caldă, umedă, erotică , dar în acelaşi timp atât de îngrozitoare.

 

sunt atât de urâtă astăzi , Ionuţ, sunt plină de gălbenuş şi pene ce încă nu s-au ivit pe trupul meu, de parcă tocmai am ieşit dintr-un ou mare , cu coaja atât, dar atât de subţire, şi văd lumea în culorile gălbenuşului, Ionuţ, şi mi se lipeşte de păr şi de degete, îmi intră în gură şi vreau să îl scuip, îmi intră în ochi şi încerc să îl îndepărtez cu mâna , Ionuţ. dar se lipeşte , se agaţă cu încăpăţânare de mine şi mă provoacă, îmi spune să ies din coajă cu totul, să îmi înfig picioarele subţiri într-un pământ încă tare, încă puţin îngheţat şi să mă curăţ, şi să nu mai închid ochii, să nu mai tânjesc după întunericul şi căldura dintr-un ou încă întreg.

 

numai din somn se poate trezi fiecare, zice Nichita. din coaja vieţii niciunul, niciodată.

Povestea ochelarilor

Povestea ochelarilor

Draga Raluca,

Trage aer adânc în piept, Raluca. Nu ţi-am mai vorbit de mult aşa, Raluca, nu m-am mai văzut de mult atât de clar în oglindă, aşa cum m-am văzut în noaptea asta. Erau două oglinzi, Raluca, înţelegi, şi mă reflectam de două ori, în acelaşi fel în fiecare dintre ele, pentru că erau identice. Mă doare , Raluca, şi asta pentru că nu puteam să îţi mai vorbesc. Am încetat demult să îţi mai vorbesc, îmi ziceam că nu mai ai nevoie de mine. Şi aşa este. Doar că în noaptea asta eu am nevoie de tine.  Mi-e tare frică, Raluca, mi-e frică şi mă plimb pe străzi pe care nu mă mai plimbasem demult şi blocurile au fost vopsite dar sunt aceleaşi blocuri, şi am trecut pe lângă gunoaie, Raluca, erau gunoaie şi câini şi şcoala în dreapta mea şi grădiniţa în stânga mea şi lângă ţevile groase un bărbat urina, nu am putut să îl privesc, Raluca, nici măcar din spate, mi-era atât de frică şi de frig, şi am trecut pe lângă fereastra fetei care a murit în accidentul de maşină, nici măcar nu îmi era prietenă, ţin minte că o uram pentru că ea primise o barbie gimnastă din Germania, dar ea a murit anul trecut şi mama ei ţine jaluzelele albe închise, şi ei zic că mama ei nu mai e în toate minţile.  A venit tata în cameră , Raluca , iar eu eram pe balcon, fumam, dar când am intrat înapoi nu a zis decât : nu mai mănânci clătite, Raluca, aşa a zis. Şi nu m-am mai prefăcut, Raluca, de-aia nu m-a întrebat dacă fumam, mi-am tras mânecile stângaci şi nu m-am prefăcut, Raluca, şi am zis doar asta , am zis : Nu. Şi m-am aşezat la calculator.

 

Sunt atât de mică, Raluca, şi mă uit la tine de jos de tot, îmi întind gâtul de atâţia ani spre viaţa ta, şi e incomod, înţepenesc atât de des, dar nu mă pot opri din privit , Raluca , şi de cele mai multe ori nu înţeleg ce faci. Nu înţeleg de ce a încetat să îţi mai fie frică, Raluca, de ce nu te mai doare cum ne durea pe amândouă atunci când băiatul ăla a spus că eşti frumoasă, da, frumoasă, dar păcat că eşti prea slabă. Raluca, acum porţi fuste lungi, Raluca şi te priveşti în oglindă cu satisfacţie, îţi arunci picioarele în stânga şi în dreapta, am văzut că le şi desfaci cu aceeaşi uşurinţă şi laşi oamenii să se urce pe tine, să respire greu şi să te penentreze, Raluca – eu nu ştiam cuvântul ăsta, mi-e ruşine, tu m-ai învăţat sau eu l-am învăţat privindu-te. La început închideam ochii, Raluca, nu înţelegeam de ce gemi, voiam să îi dau jos de pe tine, dar am înţeles apoi că îţi plăcea.

 

Dar astăzi îţi vorbesc şi văd că începe să te doară atât de tare din nou, să îţi fie frică din nou. Îmi pare rău, Raluca, eu am rămas prin preajmă crezând că îţi pot fi de ajutor. Dar azi eu sunt cea care te poate face încă să vrei să te arunci de pe clădri. Sunt cea care te face să vrei să te îmbraci în rochia albă , exact ca şi Grace, să îţi pui pălăria cu voal şi în momentul în care într-o parte şi alta a ta sunt oamenii, toţi oamenii care ar încerca să te împiedice să o faci, ţi-ai zbura creierii. Astăzi îţi repet, îţi repet cu ciudă că e prea târziu, totul se întâmplă cu o prea mare întârziere şi ştiu, tu îl citeşti pe Camus şi înţelegi că nu despre asta e vorba, doar că simţi că nu mai vrei, că nu mai poţi să trăieşti – între – aşa cum ajunge Axel să trăiască, să îi priveşti pe ceilalţi cum fac saltul şi tu să rămâi în urmă, atât de în urmă, atât de singură.

 

Ei se ceartă în camera cealaltă, Raluca, nu contează care e motivul, ei se ceartă, şi eu sunt din nou aici, aş vrea să dea buzna în cameră, aş prefera să vină peste mine sau să mă lovească, decât asta Raluca, să îi aud prin pereţi, ca şi cum nu ar fi vorba şi despre mine. Am obosit, Raluca, am obosit, ai obosit. Culcă-te, Raluca. E prea târziu, Raluca.